Paul Valéry

O carte cu mai multe curţi interioare, ca un labirint, iată cum am citit volumul de poezii Rănirea vederii, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010, volum semnat de băcăuanul Victor Munteanu şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Bacău. Găsim în prima pagină o „introducere” în proiectul poetic şi într-un illo tempore, într-o vârstă de aur, cea a tinereţii. E prezent aici un eu scindat poetic al unui „tânăr / care a plecat şi nu mai stă la masă cu mine”, un sine al prezentului coabitant cu singurătatea la propria masă a tăcerii şi cel al ireversibilei zile de ieri. Astfel, cel plecat şi cel rămas anunţă o fractură a sinelui, o „rănire” a corpului textual, dacă am cita din Roland Barthes.

Comparatistul francez, D. H. Pageaux, vorbea în cartea sa Literatură generală şi comparată despre acea stranie coborâre în infernul numit tăcere, non-spus, acea uluitoare absenţă a cuvântului. Hugo Friedrich, referindu-se la lirica modernă, prezintă tăcerea drept calitatea, starea care indică gingăşia extremă, straniul uimitor în combinarea cuvintelor, un ecou sugestiv în sinea cititorului, o linişte închizând în sine viitorul şi o vorbire în pragul amuţirii. Astfel, tema tăcerii conectează acest volum de poeme la matricea poeziei universale.

Poetul Victor Munteanu vorbeşte „în limba pietrelor” la „masa tăcerii”, pe „malul tăcerii”, într-o lume în care „bântuia o tăcere”. Muţenia este dimensiunea perfectă spre care tinde proiectul auctorial al eului „singur şi hăcuit de tăcere”. Citim aici o „tăcere ce tună” cu „petarda liniştii în cer” şi cu „goarna tăcerii” ce răsună. Această stare, însă, în poemele lui Victor Munteanu nu este un fel de vorbire statică sau o simplă pauză glotică, e o ruptură, o fractură metafizică a spiritului. „Tu să nu înfigi cuţitul în tăcerea din casă”, or, această ipostază silenţioasă e un interstiţiu dintre două stări existenţiale, deloc cotidiene „până la ieşirea din viaţă şi până la ieşirea din minţi”. În versul „Bate vântul prin tăcerile mele” observăm o optică topografică a acestei stări, un metafizic al fizicului teluric, iată de ce tăcerea apare şi ca „o luptă dintre duh şi cele 5 simţuri”. Aşa cum fiecare carte reia şi amplifică tema muţeniei cosmice, poetul Victor Munteanu propune o definiţie a mâinilor care le scriu: „poeţii doctoranzi în tăcere”, deşi „netălmăcită rămâne tăcerea”, contribuţia fiecărui scriitor devenind infinitezimală la această transpunere cosmică. „eu la uşa surdului întrebând de mine”, intuim aici tăcerea dublului borgesian, întâlnirea cu sinele necunoscut.

Nu murim, ci „ajungem la tăcere”, pare să vorbim deja despre blagiana tăcere a dispariţiei. Liniştea poate fi cea mai expresivă formă a tăcerii. Referindu-se la o legendă, Blaga zicea că liniştea e mai puternică ca o furtună. Or, în toate paginile acestui volum auzi o muzică a tăcerii, o muzică a gândului, a faptei şi a durerii. Printr-o modalitate poetică inedită e şi o poezie de transhumanţă aceasta, în care „apa îmi ia viaţa la vale”, o curgere blagiană a spaţiului mioritic. Ţinem să reproducem, în acest sens, versurile unui Ev Postmioritic: „Achiţi facturile pe apa de ploaie” după o „grindină-ntunecată de plumb”. Ultimul lexem te plasează în zona unui alt mare poet modern român – Bacovia, dar sesizezi şi ironia, pastişa existenţială a zilei care o trăieşte. Apare la o răscruce de text o imagine marială de o intertextuală intimitate bacoviană: „Mărio, scoate afară destinul, trage bine zăvorul”, intuim aici îndemnul la îndeletnicirea de a trăi pur şi simplu. Un vers-împăcare cu viaţa, cu dragostea şi cu Marele Tot.

Ştim că există, ca şi în procesul vorbirii, mai multe ipostaze ale tăcerii: tăcerea nesemnificativă - comună, rezultatul timidităţii, a dorinţei de a-ţi da importanţă, a complexului de inferioritate, a prudenţei sau cea produsă de absenţa ideilor şi tăcerea semnificativă şi spirituală - tăcerea muzicală, contemplativă, meditativă, tăcerea comunicare (starea omului excepţional), dar şi tăcerea descoperirii. La Victor Munteanu e vorba de o tăcere plină de miez, o tăcere cu tâlc. Singura experienţă a Tăcerii oglindeşte reala şi perfecta cunoaştere, orice alte cunoştinţe obiective pălind alături de ea. Înainte de a deveni prizonierul cuvintelor şi al liberei lor asocieri în fluxuri de imagini ale inconştientului, poetul a ipostaziat Tăcerea inclusă în ele, Neantul lor interior, convertindu-le în semnificaţii.

Există în această carte o optică personală, o detaşare cu ironie de sinele poetic. Vederea şi „rănirea” ei ţine de o tăcere vizuală general umană: „a închis ochiul fântânii”, un autism vizual cu „privirea rănită”, cu „tăcerea ochiului” şi unul auditiv prin „rănirea auzului”. Divinitatea e şi ea o aparenţă a existenţei noastre în care „se topeşte un dumnezeu de omăt” sau poate ne topim noi ducând „cuvântul omăt până la orbire”. Citim aici un eu în căutarea acelei salvatoare „priviri terapeutice”, dar „amintirile înlăcrămează văzul”, acel bruiaj al memoriei înrobitoare. La Victor Munteanu citeşti esteticul ca o senzaţie fizică, la el apare ideea de „viziune” poetică, sinonimă cu vedenia sacră.

Filonul temporal al acestui volum constituie o matrice ideatică: ora zilei (devreme sau târziu), zilele săptămânii, (vineri, sâmbătă, duminică), toamna ca un strigăt al sfârşitului cu „septembrie printre mesteceni aprinşi”, cu un „octombrie hohotind”, un „octombrie ce a înfrânt înălţimea prin arbori” abolit de „iscălituri de noiembrie” şi de „oftat în noiembrie” şi de anotimpurile cu bacovianul vers: „şi-i noapte şi-i toamnă”, ca şi „fanfara” şi acea toamnă în care „lumina se stinge pe lucruri”, o „toamnă ce cade pe lucruri”, cum ar cădea în păcat, cum se cade „în prăpastia timpului” dincolo de „hotarele” lui. Durata clipelor e semnul acestei căderi - un timp înrămat de alt timp, o pupa rusa temporală. Temporalul are un impact senzitiv: „vântul trăgea toamna în dreptul inimii”, e timpul singurătăţii, căci „copiii m-au părăsit într-o toamnă”, dar e singurătatea unei maturităţi paternale, un solitar al împlinirii prin urmaşi. Existenţa poetică decurge fie într-o „duminică ce îmi fierbe chipul”, o „duminică târzie” într-un „tren încărcat cu duminici”, fie într-o zi ce „se face sâmbătă”, o „sâmbătă dată la maxim”, „o sâmbătă biblică”, „o sâmbătă cronică” cea „dintre două pahare cu vin” într-o viaţă deloc sabatică. E prezentă şi „o vinere calmă” în care „îngeri răniţi fac vizite la fii omului care se aştern în pagini”, o vinere ce vine după „joia uitată într-un parc”. Există anumite posesiuni temporale în versul „proprietarul zilei de marţi”, e posesiunea iluzorie a memoriei. În aceste volume timpul este o ficţiune, o clipă ce se dilată la infinit sau la un finit imposibil, un experiment poetic cu timpul în care cititorul trăieşte exerciţiul propriei temporalităţi.

Geograficul e şi el o dimensiune metamorfozată poetic de Victor Munteanu, astfel citim: „la sud de tine însuţi”, o imagine ce pare să deformeze cele patru puncte cardinale. Citind acest text te simţi într-o ţară depărtată, însingurată şi durută. Or, citim o lume elipsă în care lucrurile sunt cumva răsturnate, făcute greşit din matca lor: „spinule, iarbă greşită”, un vers ce trădează ideea de botanică poetică în care poetul gândeşte lumea din partea cealaltă a ei. Într-o dimensiune céliniană „eu beau o bere în crâşma care trosneşte până-n „Moartea pe credit” şi chiar mai departe – până-n literatura postmodernistă a Franţei”, eul liric „mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene” sau „poezii balcanice” se simte exilat din poezie, dintr-o poezie geografică, fie localistă, fie regională, atunci când poezia nu poate şi nu trebuie să aibă hărţi de contur.

Un text poate fi criticat, dar niciodată egalat. Asta putem constata cu siguranţă. Putem anunţa aici încercarea de a analiza aceste poeme ca pe o (des)compunere laborioasă a ţesăturii auctoriale. Nu ştim şi nu vom şti niciodată cum au fost scrise aceste texte, un lucru ne aparţine – receptarea, metoda cea mai indicată, azi, de a citi un text, lectura şi farmecul deosebit al paginilor, iată ce asigură acea „plăcere a textului”, în formula lui Barthes!

Descoperirea, întâlnirea cu eul textual a produs, însă, cu siguranţă acea stare a fascinaţiei literale şi literare. Stilul dexterios şi metoda conceptuală a lui Victor Munteanu de a „construi” lumi poetice şi microuniversuri poematice nu pot să te lase „rece”. Unele poeme sunt scrise pentru ultimul rând şi asta uimeşte, căci atunci se produce revelaţia, „ciocnirea” de sensul artistic, care induce starea acelei fericite neaşteptări.

Fără exhibiţionisme, în vogă azi în lumea literară, volumul Rănirea vederii trădează discret o maturitate de viziune şi de expresie artistică, un venerabil corpus de texte poetice, în ale cărui poeme te pândeşte frumuseţea, chiar dacă e o frumuseţe durută, trăită cu toţi porii fiinţei. Frumuseţea, ca un scop poetic atins, din plin, nu poate să nu fie observată de cititor. Poezia ca o deprindere mintală, ca o încercare de dialog cu lumea exterioară, e maniera în care Victor Munteanu se apropie de text şi de universul ideilor.